Cum am ajuns noi, singura specie de pe planetă, să nu mai știm ce trebuie să mâncăm?

Că aici începe circul.

Și nu circul ăla frumos, cu acrobați și cai albi.

Ci circul metabolic în care suntem de câteva zeci de ani și încă ne prefacem că e wellness. 🎪

Toate animalele de pe planeta asta știu ce au de mâncat.

Pui pește proaspăt în fața unei vaci și vaca nu spune:

„Vai, ce interesant, azi încerc o dietă mai bogată în omega 3.”

Nu.

Strâmbă din nas, se uită la tine ca la ultimul nebun și se întoarce la iarba ei.

Pui iarbă în fața unui leu și leul nu spune:

„Mmm, fibre, detox, microbiom, să mai reduc și eu carnea roșie.”

Nu.

Se uită la tine cu dispreț regal și probabil îți explică din priviri că ai greșit documentarul. 🦁

Fiecare specie știe.

Fiecare animal are un aliment principal, adaptat corpului lui, tubului lui digestiv, metabolismului lui, instinctului lui.

Numai noi, homo sapiens cu telefon smart și aplicație de numărat calorii, am ajuns să nu mai știm dacă trebuie să mâncăm ouă, carne, unt, pâine integrală, tofu, ovăz, salată, proteine vegetale, smoothie verde sau aer cu scorțișoară.

Și partea cea mai frumoasă?

Ni s-a spus că a fi omnivor înseamnă să trăiești pe cereale, fructe, legume, uleiuri vegetale și, eventual, o bucățică de carne din când în când.

Dar cu rușine.

Cu moderație.

Cu sentiment de vinovăție.

Adică am luat cuvântul „omnivor” și l-am transformat într-un fel de scuză elegantă pentru o dietă bazată pe carbohidrați.

Dar omnivor nu înseamnă:

„trebuie să mănânci de toate în fiecare zi.”

Omnivor înseamnă că poți folosi mai multe surse de hrană ca să supraviețuiești.

Atenție la cuvântul ăsta:

să supraviețuiești.

Una este să poți supraviețui pe ceva.

Alta este să fii construit să înflorești pe acel ceva.

Omul poate supraviețui pe carbohidrați.

Normal că poate.

Am supraviețuit în perioade grele, în foamete, în ierni, în lipsă de vânat, în lipsă de hrană animală, cu rădăcini, tuberculi, fructe de sezon, ce găsea omul.

Dar de aici până la ideea că dieta ideală a omului modern este bazată pe cereale, făinoase, fructe dulci tot anul, sucuri, snacksuri, produse „integrale” și carne o dată pe săptămână…

E cale lungă.

Foarte lungă.

Cam cât de la sănătate metabolică la diabet de tip 2, ficat gras și obezitate.

Noi avem o structură mai apropiată de un animal preponderent carnivor decât ne place să credem.

Avem acid gastric puternic, făcut să digere hrană animală.

Avem nevoie de nutrienți care se găsesc în formă foarte biodisponibilă în alimentele de origine animală.

Avem creier mare, costisitor energetic, care nu s-a construit cu frunze de salată și semințe de chia puse frumos în bol.

Dar, cumva, în era modernă, am ajuns să credem că sănătatea stă într-un bol cu ovăz, banană, miere și lapte vegetal.

Iar o friptură cu unt este aproape un act criminal. 🧈

Și apoi ne mirăm că oamenii sunt flămânzi tot timpul.

Că mănâncă dimineața și la două ore caută ceva dulce.

Că numără calorii.

Că trăiesc cu aplicația în mână.

Că se urcă pe cântar ca pe eșafod.

Că mănâncă „corect” și tot se îngrașă.

Că au pofte, foame, anxietate alimentară, glicemie care face montagne russe și energie de bec ars.

Sincer, eu n-am auzit în viața vieților mele de un leu care să spună:

„Gata, azi nu mai mănânc atâta gazelă, că parcă am pus un pic pe burtă.”

N-am văzut nici lupul să-și pună porția în MyFitnessPal.

N-am văzut nici vulturul să spună:

„Mi-a ieșit prea multă proteină azi, mai bine bag niște quinoa.”

Animalele mănâncă până la sațietate.

Corpul lor știe.

Instinctul lor știe.

Metabolismul lor funcționează într-un mediu alimentar pentru care este adaptat.

Și da, ca să nu-mi sară acum cineva în cap cu:

„Dar leul mănâncă doar când prinde, nu mănâncă de trei ori pe zi.”

Corect.

Dar atunci hai să ne întrebăm altceva:

De ce leul de la grădina zoologică, care primește mâncare regulat, nu devine obez ca un om sedentar cu abonament la Netflix și biscuiți „fără zahăr”?

Pentru că nu mănâncă cereale cu gust de carne.

Nu ronțăie snacksuri „fit”.

Nu bea smoothie-uri.

Nu are acces la combinația modernă perfectă pentru dezastru:

carbohidrați + grăsimi industriale + zahăr + făină + marketing.

Acolo e magia neagră, bre. 🕷️

Obezitatea în natură nu arată ca obezitatea pe care o vedem la oameni.

Și nu-mi veni acum să-mi spui că elefantul sau foca sunt obeze.

Nu sunt obeze.

Au greutatea lor biologică, adaptată speciei lor, mediului lor și funcției lor de supraviețuire.

O focă nu este „grasă” pentru că a mâncat emoțional la 11 noaptea.

Un elefant nu are sindrom metabolic pentru că a exagerat cu cerealele integrale.

Ele sunt exact cum trebuie să fie pentru specia lor.

Când vedem animale obeze, de cele mai multe ori vorbim despre animale crescute de oameni.

Punct.

Animale hrănite de oameni.

Animale scoase din dieta lor naturală.

Animale cărora omul le-a dat hrană nepotrivită, prea multă, prea des sau complet diferită de ceea ce ar fi mâncat instinctiv.

Și aici e întrebarea incomodă:

Noi ce am făcut cu noi?

Ne-am scos singuri din dieta noastră naturală.

Ne-am convins că hrana de bază trebuie să fie cereala.

Că micul dejun trebuie să fie dulce.

Că fructul e sfânt, chiar dacă îl mănânci tot anul, în cantități pe care strămoșii noștri nu le-ar fi văzut nici în vis.

Că grăsimea animală e periculoasă.

Că untul e suspect.

Că oul trebuie negociat.

Că slănina e vinovată, dar slănina cu pâine, bere și prăjitură după e „tradiție”.

Și apoi ne mirăm că avem epidemie de boli metabolice.

Obezitate.

Diabet de tip 2.

Rezistență la insulină.

Ficat gras.

Sindrom metabolic.

Hipertensiune.

Inflamație cronică.

Sindrom de ovare polichistice.

Alzheimer, care deja este numit de unii cercetători diabet de tip 3.

Și multe forme de cancer sunt discutate tot mai des în legătură cu mediul metabolic: insulină, inflamație, glucoză, un corp care trăiește ani întregi într-un dezechilibru profund.

Eu știu că sună dur.

Dar în foarte multe cazuri, boala începe cu ceea ce bagi zilnic în corp.

Cu ce te hrănești.

Cu ce îți hrănești celulele.

Cu ce îți hrănești metabolismul.

Cu ce îți hrănești inflamația.

Când mergi cu un animal bolnav la veterinar, care este primul lucru pe care te întreabă?

„Ce mănâncă?”

Nu începe cu meditația pisicii.

Nu începe cu trauma transgenerațională a hamsterului.

Nu începe cu „o fi genetic”.

Întreabă ce mănâncă animalul.

Pentru că orice medic veterinar știe că hrana este fundația sănătății.

Dar când mergem noi la medic, de câte ori suntem întrebați serios ce mâncăm?

Nu la modul:

„Mâncați echilibrat?”

Nu la modul:

„Mai puțină grăsime și mai multă mișcare.”

Ci serios.

Concret.

Ce mănânci dimineața?

Ce mănânci seara?

Cât zahăr?

Câte cereale?

Câte uleiuri vegetale?

Câtă hrană reală?

Câtă hrană animală?

Câtă mâncare procesată?

Aproape niciodată.

Și atunci ajungem să tratăm simptome, dar să ignorăm combustibilul care întreține focul. 🔥

Iar partea cea mai tristă este că ni s-a vândut ideea că problema e la noi.

Că nu avem voință.

Că mâncăm prea mult.

Că nu ne mișcăm destul.

Că trebuie să numărăm caloriile.

Că trebuie să avem disciplină.

Că trebuie să mâncăm puțin și des.

Că trebuie să ne ridicăm de la masă flămânzi, eventual fericiți, luminați și ușor depresivi.

Dar poate problema nu e că oamenii sunt defectuoși.

Poate problema e că mănâncă o hrană care le dereglează semnalele naturale de foame și sațietate.

Poate problema nu e că omul modern nu știe să se controleze.

Poate problema e că i s-a spus să-și construiască dieta pe alimente care îl fac să vrea și mai mult.

Pentru că atunci când mănânci hrană reală, densă nutrițional, bogată în grăsimi animale și proteine de calitate, corpul începe să-și amintească ceva ce industria alimentară ar prefera să uiți:

Sațietatea.

Nu plinul ăla umflat, de după paste și pâine.

Nu coma alimentară.

Nu „nu mai pot, dar parcă aș mai lua ceva dulce”.

Ci sațietatea reală.

Liniștea aia în corp.

Fără foame nervoasă.

Fără negocieri.

Fără să te uiți la ceas din două în două ore.

Fără să transformi fiecare masă într-un proces juridic cu calorii, cântar și vinovăție.

Și poate de aici ar trebui să începem:

Dacă toate animalele știu ce să mănânce, noi cum am ajuns să fim singura specie care are nevoie de reclame, piramide alimentare, aplicații, nutriționiști, diete, tabele, etichete și frică?

Dacă un leu nu are nevoie să numere calorii ca să nu devină obez, de ce am ajuns noi să credem că fără matematică nu putem mânca?

Dacă animalele devin obeze mai ales când le hrănim noi greșit, ce spune asta despre felul în care ne hrănim pe noi?

Și cea mai incomodă întrebare dintre toate:

Dacă dieta „echilibrată” pe care am fost învățați s-o urmăm este atât de sănătoasă, de ce suntem mai bolnavi metabolic ca niciodată?

Nu-ți cer să mă crezi pe cuvânt.

Chiar te rog să nu mă crezi pe cuvânt.

Dar vreau să începi să te întrebi.

Pentru că în momentul în care începi să pui întrebările corecte, povestea oficială începe să scârțâie.

Și când scârțâie, începe partea interesantă. 😼

Vorbim data viitoare despre una dintre cele mai mari păcăleli alimentare moderne:

frica de grăsimea animală si numaratul caloriilor pt slăbit.

Spoiler: untul n-a fost niciodată dușmanul și cum numaratul caloriilor te sabotează grav.

Dar cineva trebuia să vândă si uleiuri vegetale.

Cu drag,
Sasha