Postarea de astăzi va fi grea

Dar sper să fie și frumoasă.

Și, mai ales, sper să aducă puțină speranță celor care au pierdut pe cineva. 🕯️

Ieri dimineață am pierdut-o pe Cannelle.

În franceză înseamnă Scorțișoară.

Și da, avea fix culoarea scorțișoarei.

O bucățică mică, moale și caldă de viață, cu blănița aia dulce, ca un desert care respiră. 🤎

Caneluța mea.

Unul dintre cei trei porcușori de Guineea pe care îi aveam acasă, alături de cele trei pisici.

A murit în brațele mele.

Și a fost neașteptat.

Nu era un final pentru care eram pregătită. Părea ceva banal, ceva ce poate trece, ceva ce se rezolvă.

Și apoi, dintr-o dată, nu s-a mai rezolvat.

Acolo e partea crudă.

Când mintea ta încă mai caută soluții, dar corpul din brațele tale deja pleacă. 💔

Am plâns mult.

Foarte mult.

Dar emailul de astăzi nu este doar despre moartea Caneluței.

Este despre altceva.

Despre speranța că moartea nu este finalul.

Despre ideea că poate moartea este ceva ce noi, ca oameni, nu avem capacitatea să înțelegem complet.

Despre semne.

Despre doliu.

Despre acele momente în care ceva din tine, chiar și distrus fiind, începe să spună:

„Poate totuși nu s-a terminat totul.”

Cei care mă citiți de mai mult timp știți că eu am trăit moartea foarte aproape, de foarte mică.

Și da, având multe animale, știu că este normal ca, din când în când, să pierd câte unul.

Animalele trăiesc mai puțin decât noi.

Asta este una dintre cele mai nedrepte legi ale vieții.

Îți dau iubirea aia pură, fără contract, fără explicații, fără negocieri, și apoi pleacă înaintea ta.

Ca și cum viața ți-ar spune:

„Na. Iubește. Dar să știi că doare.” 🐾

Dar una este să pierzi un animăluț și alta este ca, la 30 de ani, să-ți pierzi logodnicul într-un accident stupid de mașină.

După moartea lui Sergio, viața mea a luat o întorsătură atât de tragică, încât efectiv am intrat într-o depresie uriașă.

Urlam.

Mă dădeam cu capul de pereți.

Îi ceream un semn.

Unul singur.

Un semn mic.

Orice.

Mă agățam de orice posibilitate că poate nu s-a terminat totul acolo.

Dar semnele nu veneau.

Și nu doar că nu veneau, dar parcă Universul era împotriva mea.

Parcă eram blestemată.

După moartea lui Sergio, la scurt timp, a murit și câinele lui.

Era bolnav, era în vârstă, și cumva puteai să spui:

„Bine, câinele era bătrân, era câinele lui, poate l-a urmat.”

Dar el mai avea un câine.

Un câine tânăr, foarte energic, care de multe ori distrugea toată grădina și uneori era legat.

La foarte scurt timp după moartea lui Sergio, acel câine a sărit gardul în timp ce era legat și s-a spânzurat.

Spuneți-mi voi mie, cu toate aceste lucruri întâmplându-se unele după altele, ca un blestem nenorocit, ce șansă mai aveam eu să cred într-un Dumnezeu?

Ce șansă mai aveam să cred că există ceva după moarte?

Ce șansă mai aveam să cred că viața are sens?

Când credința se rupe

Eu, în majoritatea vieții mele, am oscilat între credință și agnosticism.

Pentru cine nu știe, agnosticul nu spune neapărat că nu există nimic.

Spune că poate există ceva, dar nu știe ce.

Dar după moartea lui Sergio, m-am transformat aproape complet într-o atee.

Și, la fel, pentru cine nu știe, un ateu este o persoană care nu crede că există ceva după moarte.

Moartea este finalul.

Punct.

Rece.

Sec.

Ca o ușă trântită în față. 🚪

Filmul preferat al lui Sergio era Gladiatorul.

Îi plăcea enorm.

Atât de mult, încât pe crucea lui a fost scrisă o frază din film:

„Ce facem în viață răsună în eternitate.”

În spaniolă:

Lo que hacemos en esta vida tiene su eco en la eternidad.

Și fraza asta are o importanță mare.

Dar revin la ea mai târziu.

Șase ani mai târziu, destinul avea să mă lovească din nou.

Pisicuța mea Uhy, la aproape 12 ani, a făcut cancer.

O tumoră la mandibulă.

Veterinarul mi-a spus că trebuie eutanasiată aproape imediat, pentru că nu se mai putea hrăni din cauza tumorii.

Eu nu am putut să accept.

M-am dat de trei ori peste cap.

Am dus-o la cei mai buni medici, la Spitalul Universitar Veterinar din Berna, unde am ales o variantă extremă:

secționarea  totală a mandibulei.

În prima fază, operația a fost un succes.

Uhy s-a hrănit doar cu limbuța.

Pentru că era o războinică.

Și mi-a arătat cât de mult voia să trăiască.

Iar eu voiam să trăiască la fel de mult.

---

---

A mai trăit încă nouă luni după operație.

Nouă luni în care am luptat împreună.

Nouă luni în care fiecare zi era un amestec de speranță, frică, oboseală și iubirea aia nebună care te face să spui:

Dar apoi tumoarea a coborât mai jos și practic a început să o sufoce.

În final, a murit la spital.

Fără să-mi pot lua ultimul rămas bun.

Nu intru acum în toate detaliile acelei zile, dar pot să vă spun că am venit acasă de la spital complet distrusă.

Într-o casă goală.

Fără ea.

Ea care fusese copilul meu.

Fetița mea.

Lumea mea. 🐈‍⬛

Am venit acasă cu furie, cu disperare și cu ultima speranță aproape smulsă din mine.

Mă rugasem să trăiască.

Mă rugasem să învingem cancerul.

Mă rugasem să o mai am.

Și nici măcar în ultima zi a vieții ei nu am putut să-mi iau adio.

Eram plină de furie.

Din aia care nu mai are cuvinte.

Doar carne strânsă, maxilar încleștat și sufletul urlând într-o cameră închisă.

Și atunci s-a întâmplat ceva.

Ajung acasă.

Departe de mine și de soțul meu, pe o măsuță, era o felicitare muzicală cu Frozen, printre jucăriile copiilor soțului meu.

O felicitare care cânta melodii din desenul animat Frozen.

Ca să cânte, trebuia deschisă și trebuia apăsat un buton.

Una dintre melodii nici măcar nu funcționa când apăsai pe buton.

Pur și simplu nu mergea.

Ei bine, când ne-am întors acasă după moartea lui Uhy, acea felicitare a început să cânte singură.

Închisă fiind.

Departe de noi.

Și nu orice melodie.

Exact melodia care nu funcționa.

Și ceea ce spunea melodia aceea era:

„Am să sărbătoresc această nouă viață.” ✨

---

---

Și în timp ce scriu asta, îmi dau lacrimile.

Pentru că vă dați seama ce impact emoțional a avut.

A fost prima dată, după atâtea pierderi, când am simțit că am primit un semn.

Un semn real.

Un semn pe care nu îl cerusem, dar care m-a lovit direct în inimă.

Ca și cum cineva, ceva, de undeva, mi-ar fi spus:

„Nu plânge ca și cum totul s-a stins. S-a schimbat forma. Nu iubirea.”

Bineînțeles, după prima emoție, creierul meu rațional a început să caute explicații.

Și încă nu le-am găsit complet nici azi.

Dar explicația cea mai la îndemână a fost, desigur:

„Coincidență.”

Doar că acea „coincidență” a fost suficient de puternică încât să-mi dea un impuls.

Am început să caut.

Eram încă într-o depresie profundă, dar felicitarea aceea parcă aprinsese o lumină mică. 🕯️

Nu un soare.

Nu o revelație cu îngeri, harpe și efecte speciale.

Doar o lumânare mică, în mijlocul beznei.

Dar uneori o lumânare mică e tot ce ai nevoie ca să nu te mai prăbușești complet.

Am început să caut mărturii.

Podcasturi.

Cărți.

Filme.

Oameni care povesteau despre semne primite de la cei dragi plecați.

Oameni care trecuseră prin experiențe similare.

Așa am dat peste Tyler Henry.

Și peste Laura Lynne Jackson.

Doi mediumi cu povești extraordinare.

Când citești mărturiile oamenilor care au lucrat cu ei, efectiv ți se ridică părul pe tine.

Și, la un moment dat, nu mai poți spune atât de ușor:

„Da, sigur, toate sunt coincidențe.”

Un lucru care mi s-a întipărit în minte a fost ceva spus de Tyler Henry.

La un moment dat, într-un interviu, a fost întrebat cum este viața de dincolo.

Și răspunsul lui mi s-a părut fenomenal.

El a spus, în esență, că noi nu avem capacitatea să înțelegem viața de după moarte.

Nu avem „procesorul” suficient de evoluat.

Nu avem hard disk-ul necesar.

Și a folosit o metaforă care mi-a rămas în cap:

este ca și cum ai încerca să-i explici unui gândac aritmetica. 🪲

Pur și simplu nu are structura necesară să înțeleagă.

Așa suntem și noi cu moartea.

Nu avem capacitatea să înțelegem complet ce este dincolo.

Eu mi-am făcut imediat propria comparație.

Este ca atunci când vrei să actualizezi Windows-ul și îți spune că laptopul tău este prea vechi.

Nu mai suportă noul sistem.

Nu are capacitatea să-l ducă.

Cam așa cred că suntem noi în fața vieții de după moarte.

Încercăm să rulăm un sistem mult prea mare pe un calculator biologic prea limitat. 🧠

Și apoi ne enervăm că nu înțelegem.

Normal că nu înțelegem…

Poate nu suntem făcuți să înțelegem complet.

Poate suntem făcuți doar să simțim câte o fărâmă.

Câte un ecou.

Câte un semn.

Câte o crăpătură în zid, prin care intră puțină lumină.

Signs / Semne

Apoi am citit și cartea Laurei Lynne Jackson, Signs, adică Semne.

Și o recomand cu toată inima tuturor celor care trec prin doliu și au pierdut oameni sau animale dragi.

Este o carte extraordinară.

Pentru mine a fost un ajutor enorm.

Ea spune ceva foarte simplu:

cereți semne.

Cereți semne specifice.

Dar fiți atenți și la semnele care vin necerute.

Atunci mi-am amintit de felicitarea cu Frozen.

Eu nu cerusem acel semn.

Dar fusese atât de impactant, atât de improbabil, încât nu puteam să-l ignor.

Laura mai spune ceva:

dacă auzi deodată numele persoanei iubite sau al animalului iubit, într-un film, într-un cântec, într-o conversație, într-un context neașteptat, poate fi un semn.

Când am citit asta, recunosc, m-a bufnit puțin râsul.

Pentru că m-am gândit:

„Bine, dar eu cum aș putea să aud numele Uhy?”

Uhy nu este un nume obișnuit.

Nu îl auzi într-un film.

Nu îl auzi pe stradă.

Nu îl auzi la radio.

Uhy a fost un nume pe care și l-a ales singură, într-un fel.

A trecut peste tastatura calculatorului, și-a făcut singură un username, a ieșit ceva de genul Uhy, și eu am zis:

„Ok, așa te va chema.”

Deci cum naiba să aud eu undeva numele Uhy?

Și totuși.

Într-o zi mă uitam la un TED Talk cu un indian american.

Nu mai știu exact despre ce vorbea.

Omul intră pe scenă și spune o frază în limba lui, o frază pe care nu o înțelegeam.

Apoi o traduce.

Dar în acea frază, clar, foarte clar, s-a auzit cuvântul „Uhy”.

Și nu doar că am auzit numele ei, ceea ce era deja aproape imposibil.

Mesajul frazei era:

„Sunt aici ca să vă vizitez, ca să vă văd.”

Ce poți să mai spui la așa ceva?

Cum poate să te lase o astfel de întâmplare?

Pe mine m-a lăsat fără aer.

Nu pentru că voiam neapărat să cred.

Ci pentru că, uneori, viața îți pune în față ceva atât de improbabil, încât scepticismul începe să pară el însuși puțin ridicol.

După aceea, am început să văd semne peste tot.

Aproape devenise ceva de speriat.

Și mă întrebam:

„Cum poate pisica mea să-mi dea atâtea semne, iar de la Sergio nu am primit nimic?”

Poate răspunsul este că atunci nu eram pregătită.

Poate durerea mea era prea mare.

Poate eram prea închisă.

Poate nu știam cum să privesc semnele.

Poate nu știam ce să cer.

Poate nu știu.

Dar semnele de la Uhy au continuat.

Un alt semn foarte puternic a fost cu o jucărie.

Ne uitam la televizor cu familia.

Pe jos încă erau jucăriile ei, printre care și un șoricel care făcea un anumit chițăit când îl mișcai.

La un moment dat, în timp ce ne uitam la televizor, s-a auzit chițăitul.

Jucăria era în fața noastră, lângă televizor.

Nu o mișca nimeni.

Totuși, chițăia.

Prima dată am zis că poate sunetul venea din film.

Am dat înapoi.

Și chițăitul apărea exact în aceeași parte a sunetului.

Am repetat.

Același lucru.

Ne-am dat seama că anumite frecvențe ale boxelor făceau jucăria să vibreze exact atât cât să scoată acel chițăit.

Deci da, exista o explicație fizică.

Dar explicația fizică nu explică timing-ul.

Nu explică faptul că jucăria era pusă exact acolo, în fața televizorului, exact în locul în care vibrația ajungea la ea.

După ce am mutat jucăria, nu s-a mai întâmplat niciodată.

Nici înainte nu se întâmplase.

Nici după.

O singură dată.

În acel moment.

Și dacă cineva vrea să spună că a fost coincidență, ok.

Dar pentru mine, uneori să spui „coincidență” devine mai absurd decât să accepți că poate a fost un semn.

Alarma Uhy grecoaică

Un alt semn a fost cu o cutie muzicală din Grecia.

Pe șemineu aveam o cutie cu ouzo, un suvenir grecesc.

Când o deschideai, cânta Zorba Grecul.

---

---

Ca paranteză importantă:

Uhy era grecoaică.

Am găsit-o pe străzile Greciei.

Ei bine, dimineața devreme, pe la 5:30, 6, 7, acea cutie începea să cânte singură.

Zorba Grecul.

Ne trezea pe toți.

Am început să caut explicații, bineînțeles.

Și am descoperit că primele raze ale soarelui, căldura sau lumina care bătea pe cutie, probabil declanșau mecanismul.

Deși cutia era închisă.

Dar cânta.

Dimineața.

Cu primele raze de soare. 🌅

Pisica mea grecoaică îmi punea alarma pe Zorba Grecul. 🇬🇷

Da, uneori era aproape enervant.

Dar ne obișnuisem.

Era alarma Uhy.

Alarma Uhy grecoaică.

Și iar întreb:

cât de sceptic poți să fii?

Cât de mult poți să reduci totul la coincidență?

Cât timp poți să te uiți la iubire cum bate în geam și să spui:

„Nu, sigur e curent.”

Tata și trandafirii galbeni

Un an mai târziu, l-am pierdut și pe tata.

O lovitură foarte grea.

Mai ales că eu am fost crescută de tatăl meu.

Nu a fost complet neașteptat, pentru că nu a vrut să renunțe la fumat nici după primul AVC.

Iar al doilea AVC l-a omorât.

Tata era la Roman.

Eu eram în Elveția.

A trebuit să caut repede un avion, dar exact în zilele alea nu aveam avion direct.

A trebuit să iau mai multe avioane, cu escală, ca să pot ajunge la înmormântare.

Cu durerea aceea în mine, dar și cu mai multă speranță după toate semnele primite de la Uhy, mi-am adus aminte de cartea Signs / Semne de Laura Lynne Jackson.

Așa că, în avion, pentru că oricum nu-mi stătea mintea la altceva, am început să reascult cartea ei despre semne.

Și exact acolo, zburând deasupra norilor, am auzit iar ideea:

cere persoanei iubite pe care ai pierdut-o un semn exact.

Nu doar:

„dă-mi un semn”.

Cere ceva specific.

Stăteam în avion și mă gândeam:

„Ce să-i cer? Ce să-i cer?”

Și am zis, așa, dintr-o dată:

trandafiri galbeni. 🌹

Pentru mine, trandafirii galbeni exprimă bucurie.

Mi-au plăcut dintotdeauna.

După ore de zbor, escale, aeroporturi și epuizare, am ajuns la Roman.

Era o zi mohorâtă de noiembrie.

La 5 după-amiaza era deja aproape întuneric.

Eram cu mama și verișoara mea în fața cimitirului și ne pregăteam să intrăm în capelă.

Aveam inima cât un purice.

Știam că urma să intru și să-l văd pe tatăl meu întins acolo, fără viață.

Nu pot să vă explic ce era în sufletul meu.

Și am zis:

„Hai măcar să luăm niște flori.”

Era o florărie după colț, chiar în fața cimitirului.

Am dat colțul.

Și m-am oprit.

În fața florăriei, într-o găleată, erau trandafiri galbeni.

---

---

Am început să plâng.

Mama se uita la mine speriată:

„Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat?”

Eu nici nu-mi mai aminteam conștient de cererea făcută în avion.

Dar când i-am văzut, am știut.

Tata îmi spunea:

„Nu-ți fie frică. Sunt aici cu tine.”

Și iar îmi dau lacrimile când scriu.

Precizez ceva:

în interiorul florăriei nu mai erau trandafiri.

Nici galbeni, nici de alte culori.

Doar acei trandafiri galbeni mă așteptau afară, într-o găleată.

Coincidență?

Ok.

Cum vreți voi.

Raza de soare din ziua înmormântării

A doua zi era ziua înmormântării lui tata.

O zi extrem de mohorâtă, plină de ceață, frig, fleșcăială, nici zăpadă, nici ploaie.

Genul ăla de zi ponosită în care și cerul pare că s-a îmbrăcat în haine de doliu.

După semnul cu trandafirii galbeni, am zis:

„Ok, hai să te văd ce poți și de data asta.”

Și i-am cerut o rază de soare.

În ziua aceea urâtă, întunecată, cenușie, voiam o rază de soare.

A trecut ziua.

S-a întunecat afară.

Nu apăruse nicio rază.

Mi-am zis:

„Eh, coincidența tot coincidență. N-ai fost în stare să-mi dai raza de soare.”

Seara, m-am pus cu mama în pat, în apartamentul lui tata.

Am zis să ne uităm la un film care să-mi ridice puțin moralul și să nu mă mai gândesc la moarte.

Un film care pe mine mă binedispune mereu, chiar dacă lumea spune că nu e cine știe ce film:

Twilight.

Ne-am pus primul film.

Era 10:30 seara.

Afară era beznă.

Și mă uitam cu mama la Twilight.

La un moment dat, vampirul Edward Cullen o duce pe Bella pe vârful muntelui ca să-i arate cine este cu adevărat. Un vampir cu piele de diamant.

Și ce face?

Se expune printre nori, într-o rază de soare.

Își arată pielea în lumină. ☀️

---

---

Ce să vă spun, mă?

Ce să vă mai spun?

Tata s-a dat peste cap și mi-a adus și raza de soare.

Nu fizic.

Nu pe cer, cum îmi imaginasem eu.

Dar exact cum spune Laura Lynne Jackson, semnele nu vin întotdeauna în forma în care ni le imaginăm.

Uneori spiritele fac tot ce pot ca să ne îndeplinească cererea, dar o fac prin căile pe care le au la dispoziție.

Și în ziua înmormântării, tata mi-a trimis raza de soare.

Prin Twilight.

Prin Edward Cullen.

Râdeți dacă vreți.

Eu am plâns.

Și am știut.

Ulterior am mai primit semne de la tata.

Melodii care apăreau neașteptat în playlist sau la radio.

Melodii pe care știam că el le iubea.

Melodii pe care nu le auzeai aproape niciodată și care, brusc, apăreau exact când aveam nevoie.

Și zâmbeam.

Nu zâmbetul ăla mare, de om fericit.

Ci zâmbetul acela mic, printre lacrimi, când simți că cineva te-a atins pe umăr dintr-o lume pe care nu o vezi.

Odin, corbul și Always

Câteva luni mai târziu, încă o lovitură.

Din grădina fostei mele soacre, mama lui Sergio, am luat un pisicuț sălbatic.

Un monstru mititel.

Un fel de Belzebuth negru.

Obraznic, dar foarte drăgăstos când dormea.

În rest făcea numai prostii.

Era o bucată de mâță neagră pe care am numit-o Odin.

Odin, zeul nordic.

Pentru că era negru, pentru că numele ne plăcea, pentru că simboliza corbul.

Și pentru mine, acel pisic venea cumva dinspre Sergio.

Din locul acela al trecutului meu.

Aveam impresia că Sergio o să aibă grijă de el.

Că îl va proteja.

Că nimic rău nu i se poate întâmpla.

Și, de pe o zi pe alta, Odin a făcut o colită acută.

În mai puțin de 12 ore a murit.

Fără să știm nici în ziua de azi cauza.

Nici după autopsie.

A fost o pierdere foarte grea, pentru că mi-a activat iar senzația aceea că tot ce vine dinspre Sergio vine cu un blestem.

Mai demult îi cerusem lui tata un semn cu un corb.

Dar când spun semn cu un corb, nu mă refer la faptul că văd un corb în parc.

Corbi vezi peste tot.

Eu voiam ceva simbolic.

Ceva care să mă facă să spun:

„Da. Ăsta e semnul.”

După moartea lui Odin, am zis:

„Dacă tot nu mi-ai trimis corbul până acum, acum vreau un super corb. Un corb mare, important, imposibil de ratat.” 🐦‍⬛

Era dublu corb.

Corbul lui Odin și corbul lui tata.

La scurt timp după moartea lui Odin, stăteam în mașină, parcată, și așteptam pe cineva.

În mașină cânta Always de la Bon Jovi, o melodie care îi plăcea foarte mult tatălui meu.

Mă uit în față.

Și când belesc ochii mai bine, văd pe clădirea din fața mea un corb enorm desenat pe peretele unei case.

---

---

Un corb mare cât o casa.

În timp ce cânta Always a lui Bon Jovi.

Deci era și tata.

Era și Odin.

Un corb uriaș.

Un semn imposibil de ratat.

Genul de semn care nu mai bate la ușă.

Intră direct în cameră, îți trage una peste ceafă și zice:

„Acum mă vezi?”

Sergio, Gladiatorul și Londinium

Și acum revin la Sergio.

La fraza de pe crucea lui.

La Gladiatorul.

„Ce facem în viață răsună în eternitate.”

Ani de zile, fraza aceea a fost acolo, pe crucea lui, în spaniolă:

Lo que hacemos en esta vida tiene su eco en la eternidad.

Iar acum aproximativ un an, am mers cu soțul meu actual, Philippe, la cinema, să vedem Gladiator 2. 🎬

Și lui Philippe îi place foarte mult Gladiatorul.

El știe, bineînțeles, despre moartea lui Sergio.

Știe povestea mea.

Știe ce a însemnat Sergio pentru mine.

Și i-am povestit și despre fraza de pe cruce.

Doar că fraza era în spaniolă, iar eu încercam să i-o traduc în franceză.

Și, cum se spune, s-a cam pierdut în traducere.

Lost in translation.

Philippe nu își amintea foarte bine fraza din film.

Nu îl marcase la fel cum mă marcase pe mine.

Și cu toate astea în minte, cu fraza, cu Sergio, cu crucea, cu traducerea stângace în franceză, ne-am dus să vedem Gladiator 2.

Iar acolo s-a întâmplat ceva ce m-a impactat enorm.

Pentru că fraza nu a fost doar ceva spus la finalul primului film.

În partea a doua, fraza a fost prezentă peste tot.

A fost repetată.

A fost reluată.

A fost pusă în centrul mesajului.

A fost chiar inscripționată pe o sabie.

Pe sabia primului gladiator. ⚔️

Ca și cum filmul îmi spunea:

„Nu ai uitat fraza. Și nici ea nu te-a uitat pe tine.”

---

---

Am primit atunci trei semne.

Primul a fost fraza.

Al doilea, recunosc, nu mi-l mai amintesc acum și îmi pare rău, pentru că știu că atunci m-a lovit și acela.

Dar al treilea a fost aproape imposibil.

Spre finalul filmului, la un moment dat, cineva spune că trebuie să meargă la Londinium.

Londinium.

Pentru cine nu știe, Londinium era numele Londrei în perioada romană.

Dar pentru mine, Londinium nu era doar un nume istoric.

Londinium era numele lui Sergio.

Așa l-am cunoscut eu.

Noi ne-am cunoscut într-un joc online, iar numele lui din joc era Londinium.

La început, așa îl aveam trecut și în telefon:

Londinium.

Vă dați seama?

Sunt în cinema, cu soțul meu actual, uitându-mă la continuarea filmului preferat al lui Sergio, după ce tocmai îi povestisem lui Philippe despre fraza de pe crucea lui Sergio, frază care apare iar și iar în film, și apoi aud:

Londinium.

Numele cu care l-am cunoscut eu pe Sergio.

M-a bușit plânsul.

Efectiv.

M-a lăsat mască.

După aproape zece ani, Sergio îmi trimitea și el semne.

Poate prima dată nu eram receptivă.

Poate eram prea ruptă.

Poate nu știam să privesc.

Poate nu știam cum să cer.

Poate semnele au fost acolo și eu nu le-am văzut.

Dar atunci, în cinema, nu mai aveam cum să nu văd.

Gladiatorul.

Fraza de pe cruce.

Sabia.

Eternitatea.

Londinium.

Sergio.

Ce facem în viață răsună în eternitate.

Și poate că exact iubirea este cea care răsună cel mai tare.

Semnele mele

Acestea sunt semnele mele.

Probabil au fost și altele.

Probabil unele le-am uitat.

Dar acestea au rămas în mine ca niște puncte de lumină.

Și cred că, datorită lor, dar și datorită experienței mele cu ayahuasca, care mi-a vindecat profund relația cu moartea și cu doliul, astăzi nu mai văd moartea la fel.

Nu spun că nu doare.

Doare.

Doare îngrozitor.

Ieri, când am pierdut-o pe Caneluța, am plâns mult.

Mi-a murit în brațe și m-a rupt.

Dar durerea de azi nu mai este aceeași durere fără fund, fără sens, fără speranță.

Acum, undeva în mine, există o certitudine pe care nu o pot demonstra în laborator, dar pe care o simt:

moartea nu este finalul.

Caneluței i-am cerut și ei un semn.

Și știu că, atunci când îl voi primi, voi ști că vine de la ea.

Pentru că ea era un porcușor de Guineea coronet, o rasă cu un vârtej în vârful capului, ca o mică coroană.

Așa că i-am cerut un semn foarte clar:

vreau să văd un porcușor de Guineea cu o coroană regală pe cap. 🐹👑

Ăsta este semnul pe care îl aștept de la Caneluța.

Și poate, când va veni, o să mă uit la el și o să râd printre lacrimi.

Pentru că așa face iubirea uneori.

Nu îți ia durerea.

Dar îți lasă o fereastră întredeschisă.

Scriu ca să nu cad

Și poate că exact de asta scriu emailul ăsta azi, a doua zi după moartea ei.

Pentru că pentru mine scrisul este o formă de procesare.

O formă de a pune durerea pe masă, nu de a o lăsa să-mi roadă ficatul pe dinăuntru ca un animal flămând.

Și, sincer, când am început să înșir toate aceste semne în ordine, unul după altul, am simțit ceva ce nu mă așteptam să simt atât de repede după moartea Caneluței.

Am simțit o ridicare.

Un fel de uplift interior.

Ca și cum, punând toate aceste momente unul lângă altul, ceva din mine și-a amintit:

„Stai. Ai mai trecut prin moarte. Ai mai primit semne. Ai mai fost ținută. Nu ești în beznă completă.”

Să scriu emailul ăsta este vindecător pentru mine.

Sanator.

E felul meu de a nu cădea iar în depresia aceea neagră, fără margini, în care am fost după Sergio.

E felul meu de a-mi ține sufletul de mână și de a-i spune:

„Respiră. Încă nu s-a terminat totul.” 🤍

Până ne vom revedea, eu am să fac tot ce-mi stă în putință să ajut oamenii care au trecut și trec prin doliu.

Pentru că îl înțeleg profund.

Și pentru că l-am vindecat într-un fel în care, la un moment dat, nu credeam că este posibil.

Da, timpul ajută.

Da, timpul poate închide răni.

Dar uneori vindecarea rămâne doar la suprafață.

Uneori rana nu mai sângerează, dar tot doare în adânc.

Eu vă invit să reflectați.

Vă invit, dacă ați pierdut pe cineva drag, om sau animal, să cereți un semn.

Un semn clar.

Un semn specific.

Și apoi să fiți atenți.

Nu forțați.

Nu căutați obsesiv.

Doar rămâneți deschiși.

Pentru că poate că semnele nu vin exact cum le cerem.

Poate că vin printr-o melodie.

Printr-o floare.

Printr-o rază de soare într-un film.

Printr-un nume auzit imposibil.

Printr-o jucărie.

Printr-un corb mare cât un bloc.

Printr-un cuvânt rostit într-un film, la zece ani distanță.

Sau poate printr-un porcușor de Guineea cu o coroană regală pe cap.

Eu nu mai cred că toate acestea sunt simple coincidențe.

Cred că iubirea are ecou.

Exact ca fraza de pe crucea lui Sergio.

Ce facem în viață răsună în eternitate.

Și poate că iubirea este lucrul care răsună cel mai puternic.

UPDATE in timp real, 

în timp ce terminam aceasta postare,
eram la finalul ei și voiam să semnez:

„Cu drag, Sasha și Caneluța”
Și am vrut să pun un emoji cu porcușor de Guineea.

Așa că am intrat pe Google și am scris doar atât:

guinea pig emoji

Atât.
Nimic cu „coroană”.
Nimic cu „prințesă”.
Nimic cu „regină”.
Doar guinea pig emoji.
Și pe prima pagină de imagini, în colțul din dreapta jos, era acolo.

---

---

Exact semnul pe care i-l cerusem Canelei.

Nu un porcușor oarecare.
Nu o imagine oarecare.
Un porcușor de Guineea cu coroană.
Am scrollat apoi mai jos, ca să văd dacă mai sunt și altele.
Niciunul.
Niciun alt porcușor cu coroană.
Era singurul.
Și era pe prima pagină, pus acolo parcă special, ca nu cumva să-l ratez.
Ce să vă mai spun?
Eu plâng.
Și pentru mine, Caneluța deja mi-a răspuns.

P:S: toate pozele sunt reale. 

---

Cu drag,
Sasha și Caneluța 👑