Am tot amânat să scriu articolul ăsta.

Nu pentru că nu știu ce să spun.

Ci pentru că știu prea bine…

Și unele lucruri, când le scoți din tine și le pui în cuvinte, parcă le retrăiești cu tot corpul, nu doar cu mintea.

Astăzi vreau să vă povestesc despre experiența mea cu ayahuasca. 🌿

Nu din filme.

Nu din povești auzite pe internet.

Nu din „am citit eu undeva că…”

Ci din propria mea experiență.

În 2024 urmam o formare de doi ani în psihoterapie asistată cu psihedelice.

Această formare includea patru retreaturi experiențiale, fiecare dedicat unei substanțe diferite: ketamină, ayahuasca, psilocibină și MDMA.

Ayahuasca a fost a doua experiență din această formare, după ketamină.

Experiența cu ketamina fusese deja profundă și foarte puternică.

Dar ayahuasca a fost cea care mi-a transformat cu adevărat relația cu doliul.

Și când spun asta, nu folosesc cuvinte mari de dragul dramatismului.

Eu sunt psihologă.

Sunt psihoterapeut.

Studiasem ani de zile psihologia, psihoterapia, trauma, doliul, suferința umană, mecanismele prin care omul se rupe pe dinăuntru și încearcă apoi să se adune la loc.

Și totuși, nimic din ce învățasem la facultate sau în formările mele nu reușise să-mi liniștească doliul profund pe care îl purtam de ani de zile.

Asta a fost, de fapt, una dintre principalele cauze pentru care am ales această formare.

Nu doar ca să învăț profesional despre psihoterapia asistată cu psihedelice.

Ci și pentru că, undeva în mine, speram să înțeleg și să vindec propria mea suferință.

Prima ceremonie: greață, minte și chin

În cadrul retreatului de ayahuasca, am participat la două ceremonii, în două zile consecutive.

Prima ceremonie a fost extrem de grea.

Am avut senzația că sunt închisă într-un overthinking interminabil.

Eram atacată de propriile gânduri.

Nu puteam ieși din ele.

Nu puteam să mă opresc.

Nu puteam să cobor din mintea mea. 🧠

În același timp, aveam o greață foarte intensă, dar fără să pot vomita.

Doar o stare permanentă de rău fizic.

O greață care părea să nu ducă nicăieri.

La finalul primei ceremonii am spus foarte clar că eu nu mai particip la a doua.

Gata.

Mi-a ajuns.

Mi s-a părut interminabilă, chinuitoare și aproape lipsită de sens.

A doua zi am discutat cu șamanul și cu formatorii mei, care erau psihologi și oameni cu experiență în acest domeniu.

Mi-au explicat că două experiențe nu seamănă niciodată una cu alta și că poate ar fi util să intru în a doua ceremonie cu o intenție mult mai clară.

Atunci mi-am dat seama că prima dată intrasem mai mult din curiozitate.

Da, voiam să experimentez.

Da, voiam să văd ce se întâmplă.

Da, voiam să înțeleg.

Dar nu pusesem o intenție profundă.

Pentru a doua ceremonie, mi-am pus o intenție foarte precisă:

să rog ayahuasca să mă ajute să înțeleg și să vindec doliul.

Să înțeleg moartea.

Să înțeleg ce se întâmplă cu oamenii și animalele pe care le iubim după ce pleacă.

Și, până la urmă, am decis să particip și la a doua ceremonie.

A doua ceremonie: când nu mai poți fugi

Deși aveam o intenție nouă, începutul experienței a fost aproape identic cu cel din seara precedentă.

Greața a revenit cu aceeași intensitate.

Mă simțeam amețită, epuizată, fizic foarte rău.

La un moment dat, am încercat să fac ceea ce funcționează de obicei în viața de zi cu zi când greața devine insuportabilă:

să provoc voma.

Mi-am băgat degetele pe gât, încercând să scap de răul acela.

Dar nu puteam.

Oricât încercam, era imposibil.

Și atunci am avut senzația că o voce interioară, sau poate ayahuasca însăși, îmi spunea foarte clar:

„Cauți o scurtătură. Dar nu așa funcționează lucrurile.”

Fraza asta aproape m-a dus la disperare.

Aveam senzația că trăiesc o tortură fizică.

Eram copleșită de greață și nu puteam scăpa de ea.

Știi momentul ăla în care corpul tău urlă, mintea se zbate, iar tu nu mai ai nicio strategie?

Cam acolo eram.

Fără plan.

Fără control.

Fără ieșire de urgență.

Fără buton de „skip intro”, că nu suntem pe Netflix, bre. 😅

Apoi am ajuns într-un punct în care nu mai aveam forță să lupt.

Nu-mi amintesc să fi formulat atunci gândul în cuvinte exacte, dar sentimentul era acesta:

„Să se întâmple ce trebuie să se întâmple. Dacă trebuie să sufăr, voi suferi.”

Și acela a fost momentul de abandon.

De predare.

De renunțare la control.

Am încetat să mai încerc să controlez experiența.

Am acceptat complet ceea ce trăiam.

Și exact din acel moment, totul s-a schimbat.

Treptat, greața a început să dispară.

M-am simțit din ce în ce mai bine, până când am ajuns într-o stare pe care nu o pot descrie altfel decât ca profund divină. ✨

Era o stare de extaz.

De pace.

De plenitudine.

De putere interioară extraordinară.

Ca și cum, după ce am încetat să mai lupt cu experiența, experiența a încetat să mai lupte cu mine.

Și atunci aceeași voce interioară m-a întrebat:

„Acum că simți toate acestea, ai accepta să retrăiești toată suferința de la început ca să ajungi aici?”

Răspunsul meu a fost imediat:

„Da. Fără nicio ezitare.”

În acel moment am înțeles ceva esențial.

Toată suferința prin care trecusem înainte devenea aproape nesemnificativă comparativ cu ceea ce primeam după ce am renunțat complet la control.

Durerea fusese un pasaj.

Nu destinația.

Lamborghini-ul care nu era despre Lamborghini

Apoi am început să simt o forță interioară imensă.

Aveam senzația că pot cere orice.

Că pot simți orice.

Că pot avea acces la orice stare.

Mă simțeam întreagă, invincibilă, aproape ca o zeiță.

Vocea îmi repeta:

„Cere ce vrei. Absolut totul este posibil.”

Aproape în glumă, am zis:

„Vreau un Lamborghini decapotabil.”

Și aproape m-a bufnit râsul, pentru că mi se părea cea mai superficială cerere posibilă.

Dar s-a întâmplat ceva foarte interesant.

Nu am văzut o mașină.

Nu am primit o imagine cu mine într-un Lamborghini.

În schimb, am simțit toate emoțiile pe care credeam că le-aș simți dacă aș avea acea mașină:

libertatea,

vântul pe față,

bucuria,

entuziasmul,

puterea. 🌬️

Și atunci am înțeles ceva fundamental.

Obiectele materiale nu ne fac fericiți în sine.

Ceea ce căutăm, de fapt, este starea interioară pe care credem că acel obiect ne-o va da.

Nu vrem mașina.

Vrem libertatea.

Nu vrem obiectul.

Vrem senzația.

Nu vrem simbolul.

Vrem starea.

Vocea a repetat:

„Poți cere absolut orice.”

Și atunci am pus întrebarea reală.

Întrebarea pentru care venisem.

Întrebarea care era legată de intenția mea:

„Unde sunt oamenii pe care i-am pierdut? Unde sunt animalele pe care le-am iubit atât de mult? Ce se întâmplă după moarte?”

Unde sunt cei pe care i-am pierdut?

Și atunci am trăit cea mai profundă experiență nu doar din acea ceremonie, ci probabil din întreaga mea viață.

Mintea mea, sufletul meu, corpul meu, fiecare celulă din mine păreau să se umple cu iubirea și energia ființelor pe care le pierdusem.

Le simțeam fizic.

Mă uitam la mâinile mele, la brațele mele, la corpul meu și mă întrebam:

„Cum am putut să nu văd asta până acum?”

Pentru că ei erau parte din mine.

Nu erau undeva departe.

Nu dispăruseră.

Nu erau absenți.

Erau în mine.

Cu mine.

Făceau parte din mine.

Este o diferență uriașă între a auzi pe cineva spunând „cei pe care îi iubim trăiesc în noi” și a simți această realitate în fiecare celulă a corpului tău.

Eu nu gândeam asta.

Eu o simțeam.

Simțeam iubirea lor.

Energia lor.

Prezența lor.

Nu era o idee.

Nu era o credință.

Era o certitudine trăită. 🤍

Și atunci am înțeles:

moartea nu șterge iubirea.

Apoi a apărut o altă întrebare.

Una delicată, dar foarte reală:

„Dacă este atât de minunat după moarte, ce m-ar împiedica să mor acum ca să ajung acolo?”

Și răspunsul a venit imediat.

Am văzut tot ce iubesc în viața aceasta.

Să cânt.

Să ajut animalele.

Să ajut oamenii.

Să fiu cu cei pe care îi iubesc.

Să călătoresc.

Să simt parfumul unui trandafir.

Să trăiesc. 🌹

Mesajul era extrem de clar:

„Toată lumea va ajunge aici, mai devreme sau mai târziu. Nu există niciun motiv să te grăbești. Viața are și ea frumusețea ei. Mai ai multe lucruri bune de făcut cât timp ești aici. Fiecare va veni la timpul lui.”

Înțelegerea asta nu m-a apropiat de moarte.

M-a împăcat profund cu viața.

Moartea nu este mereu frumoasă

Apoi a venit concluzia cea mai profundă a experienței.

Am înțeles că nu trebuie să rămânem fixați doar pe felul în care o persoană sau un animal a murit.

Și vreau să spun asta cu toată sinceritatea:

moartea nu este întotdeauna frumoasă.

Nu este mereu luminoasă.

Nu este mereu blândă.

Nu este mereu un film artistic cu muzică bună pe fundal și o rază caldă pe pernă.

Uneori moartea este brutală.

Uneori este nedreaptă.

Uneori provoacă suferință fizică.

Uneori corpul se zbate.

Uneori te lasă cu imagini pe care ai vrea să le ștergi din minte și nu poți.

Și poate exact asta este partea care ne rupe cel mai tare:

nu doar că pierdem ființa iubită,

ci că uneori o vedem suferind înainte să plece. 💔

Dar în acea experiență am înțeles ceva ce nu aș fi putut accepta doar din teorie.

Am înțeles că suferința trecerii, oricât de grea ar fi, nu este tot adevărul.

Nu este capătul poveștii.

Este pragul.

Este ușa.

Este partea pe care noi o vedem de aici, cu ochii noștri limitați, cu frica noastră, cu corpul nostru, cu disperarea noastră de oameni care nu vor să piardă ce iubesc.

Dar dincolo de trecere, ceea ce am simțit era atât de vast, atât de plin de iubire, pace și întoarcere acasă, încât am înțeles expresia aia spaniolă:

vale la pena.

Merită.

Nu în sensul că suferința e bună.

Nu în sensul că durerea trebuie romantizată.

Nu în sensul că moartea nu contează.

Ci în sensul că, în momentul în care treci pe partea cealaltă, orice suferință rămâne în urmă.

Se dizolvă.

Își pierde ghearele.

Își pierde forma.

Își pierde puterea.

Și ceea ce rămâne nu mai este chinul.

Nu mai este corpul care se rupe.

Nu mai este spaima.

Ci întoarcerea.

Iubirea.

Pacea.

Acasă. 🕊️

Senzația era că moartea nu este o dispariție.

Este o întoarcere.

Ca o picătură de apă care se întoarce în ocean.

În timpul vieții, suntem ca niște picături individuale.

Avem identitatea noastră, povestea noastră, rănile noastre, bucuriile noastre, corpul nostru, numele nostru.

Dar după moarte, ne întoarcem în oceanul din care venim.

Încetăm să mai fim separați.

Redevenim parte din Tot.

Ne întoarcem acasă.

În acea conștiință comună din care provenim.

În acel moment, m-am simțit unită cu Dumnezeu.

Unită cu tot ce există.

Aveam senzația că înțeleg totul, dar nu intelectual.

Nu ca într-o carte.

Nu ca într-un curs.

Ci direct.

Cu toată ființa mea.

Ce s-a schimbat după

Această experiență mi-a transformat profund relația cu doliul.

Asta nu înseamnă că nu mai simt tristețe.

Nu înseamnă că nu-mi lipsesc oamenii sau animalele pe care le-am pierdut.

Nu înseamnă că nu plâng.

Nu înseamnă că moartea nu mai doare.

Dar disperarea s-a transformat în pace.

Pentru prima dată în viața mea, am simțit profund că iubirea nu dispare niciodată.

Că cei pe care îi iubim nu sunt niciodată complet absenți.

Că, într-un mod greu de explicat, ei continuă să trăiască în noi și să facă parte din ceea ce suntem.

Și poate de aceea astăzi pot vorbi despre doliu altfel.

Nu din teorie.

Nu din fraze frumoase.

Nu din citate de pus pe Instagram.

Ci din ceva ce am trăit cu toată ființa mea.

Nu este o joacă

De aceea spun că psihoterapia asistată cu psihedelice nu este o joacă.

Nu este „hai să vedem ce se întâmplă”.

Nu este o curiozitate exotică.

Nu este o scurtătură magică spre iluminare.

Este o muncă profundă.

Serioasă.

Uneori grea.

Uneori zguduitoare.

Dar, în cadrul potrivit, cu pregătire, siguranță și integrare, poate deschide uși la care psihoterapia clasică ajunge uneori foarte greu.

Pentru mine, ayahuasca a fost una dintre aceste uși.

Și ceea ce am găsit dincolo de ea mi-a schimbat viața.

Dacă simți că ai ajuns într-un punct în care ai înțeles multe cu mintea, dar durerea încă trăiește în corpul tău…

Dacă ai trecut prin doliu, traumă, pierdere sau o suferință pe care nu reușești să o duci până la capăt…

Dacă simți că ai nevoie de un cadru profund, serios și intim pentru o astfel de muncă interioară…

Vara aceasta voi continua să lucrez aici, în Elveția, cu procese private de terapie asistată cu psihedelice.

Am scris mai multe despre acest proces aici: https://sashafodor.ro/sesiuni-private-psihedelice/

Cu drag,
Sasha,
cea mai controversată psihologă a secolului XXI